În urmă cu 2-3 ani întâlnesc o doamnă director de școală în biroul unui primar din județul Giurgiu. Îi povestesc ce legi bune încercăm să facem prin Senat, iar doamna profesor se uită la mine de la înălțimea celor 14% încredere publică în Parlament și îmi descrie cu năduf realitatea necosmetizată a unei școli de la țară. Îmi place franchețea cu care își susține fiecare opinie bazată pe aproape 20 de ani de experiență în învățământ. Opinez că acele lucruri ar trebui spuse nu doar la o cafea, așa că o întreb care ar fi primele trei măsuri de luat, dacă ministrul educației i-ar propune să-i fie consilier. Ca și cum aștepta de mult ca cineva să îi pună această întrebare, îmi spune pe nerăsuflate lucruri de făcut pentru orice școală din România. Primul dintre ele m-a surprins atât de tare, încât am povestit acest moment nu doar mai multor miniștri ai educației pe care i-a avut această țară, ci și tuturor celor pe care i-am simțit că au un real dram de interes pentru bunul mers al școlii.
Primă măsură propusă a fost educația părinților!
Răspunsul a fost ca o lovitură măiastră de spadasin la care toate lumea nu poate spune decât: touché! A fost cumva ca în acele ghicitori sau probleme de aritmetică în care, deși răspunsurile sunt banal de simple și la vedere, nu reușim să le găsim pentru că suntem tributari unui sistem de gândire educat să fie… logic.
Și, pentru că eram probabil în postura unui elev cu ochii mari care aștepta şi explicații, mi-a relatat cum arată drumul de dimineață, din diversele sate, către școală: vine microbuzul școlar și ia copiii de la punctele de întâlnire, iar după ce ajung la școală, un profesor împreună cu șoferul verifică care dintre copii nu a urcat în autobuz și începe cea de-a doua cursă, pe care de această dată o fac profesorii care au mașină și se opresc la fiecare casă de unde ar fi trebuit să vină un copil. De cele mai multe ori copiii sunt gata îmbrăcați și așteaptă cuminți în casă pentru că părinții lor… nu s-au trezit și nu are cine să le deschidă ușa încuiată.
Zilele trecute am revenit în aceeași localitate pentru a face o donație de cărți școlii gimnaziale. Doar doi elevi de clasa a VIII-a împrumutaseră cărți de la biblioteca școlii, destul de bine dotată, povești de Ion Creangă, probabil din obligație, dar au părut interesați de câteva dintre titlurile aduse de mine despre tehnică sau fenomene naturale, și, spre mâhnirea mea, mai puțin de Cuza sau daci. I-am îndemnat să ia în grijă câte o carte, să o citească și să o dea mai departe altui copil, dar cu propria poveste despre cartea care, astfel, va trăi, fără să aibă nevoie de baterie, și datorită vieții pe care i-o vor da, și, cine știe, drept mulțumire îi va ajuta pe unii dintre ei să își găsească drumul în viață ca polițist, mecanic auto, medic, profesor și câte alte profesii nu s-or mai găsi printre coperțile cărților.
Profit de o pauză și merg în cancelarie pentru a le oferi doamnelor profesor câte un mărțișor lucrat de copii cu nevoi speciale și pentru a discuta despre ce ar fi de făcut în școala în care predau, dar și despre situația învățământului românesc. Pentru mine, ca elev, cancelaria a fost mereu un loc pe care mi-l închipuiam extrem de elegant, adunând ca un puzzle puținele imagini pe care le vedeam printr-o ușă întredeschisă, un fel de sanctuar în care profesorii se pregăteau pentru orele cu noi, elevii.
Am pășit în cancelarie cu o emoție care mi-a amintit de copilul de acum mai bine de 40 de ani, care se uita cu admirație la doamna lui învățătoare când dispărea cu catalogul sub braț în acel loc misterios în care nu avea acces.
Astăzi, locul nu mai este așa de neatins pentru elevii care vin să își caute profesorii cu tot felul de întrebări sau nevoi. Prin ușa întredeschisă, acum, din interior, m-am bucurat de zumzăitul copiilor aflați în pauză și am rămas fără cuvinte când unul dintre ei și-a făcut curaj și i-a comunicat doamnei lui că a folosit un leu și jumătate pentru a-și cumpăra ceva de mâncare din cei cinci lei pe care i-i dăduse de dimineață.
„La mine în clasă doar un singur părinte lucrează cu contract de muncă, iar restul pe unde găsesc ceva de lucru prin localitate, cu ziua, sau ne mai sună pe noi să ne întrebe de bursele copiilor”, îmi spune o doamnă profesor.
Facem un mic careu în cancelarie și parlamentarul-elev pune câteva întrebări despre viața de profesor într-o școală comunală. Salarizarea s-a îmbunătățit în ultimul timp, căldură în școală este, manualele sunt cam vechi, ne-ar mai trebui material didactic pentru că nu s-a mai primit de ceva timp, un psiholog care să poată veni la școală, o legislație care să protejeze mai bine profesorii în fața a numeroase forme de agresiune și un paznic care să ne mai ajute cu ordinea, mai ales pentru orele de după-amiază. Mă gândesc că sunt bucuroși de oaspeți și nu insist cu întrebări care să strice atmosfera, așa că încerc o glumă pe seama faptului că nu am văzut niciun profesor bărbat lucrând de 8 Martie. Sună clopoțelul şi sunt invitat să merg la clasa a VII-a unde săptămâna trecută au avut o lecție despre senatori și deputați, iar acum vor avea ocazia să le fie îndeplinită curiozitatea. Mă așez lângă prima bancă unde am văzut niște ochi mai curajoși și le spun câteva cuvinte despre fabrica de legi. E clar că nu am abilitățile necesare să scot entuziasmul din copii, dar îmi ies câteva chicoteli atunci când îi întreb de ce traversează strada din fața școlii pe la trecerea de pietoni.
Înainte de a pleca din școală o provoc pe doamna director la un schimb de opinii la cald după discuțiile cu elevii și profesorii. Materia este uneori stufoasă și greu de predat cu unele informații cărora cu greu le găsești utilitatea în procesul de învățare sau cu altele depășite, mult mai bine știute de copiii de astăzi care au un acces extrem de facil la informații obținute, cu bune și rele, de la cei care se cred un fel de profesori pe net, influencerii!
Una dintre marile provocări și nevoi de învățare ale profesorilor este de a ști cum să țină trează atenția elevului de astăzi pe parcursul unei ore, mai ales atunci când în clasă sunt și copii care necesită o atenție specială și lecțiile trec pe planul doi pentru a menține disciplina.
Îmi vine să oftez cu năduf gândindu-mă câte oportunități smart de învățare pot oferi tehnologia și natura, cu singura condiție să îți placă la nebunie rolul de dascăl, să ai chemare pentru a fi profesorul la care elevul se uită cu admirație, visând că într-o zi va ajunge și el om mare ca doamna sau domnul.
Mare parte din elevi provin din familii care nu îi pot ajuta în procesul educațional, dar am văzut un articol despre minunile făcute de un profesor cu niște copii ai căror părinți erau neștiutori de carte.
Dacă am face un sondaj de opinie oriunde în țară și am întreba părinții care ar fi primele trei măsuri de luat pentru a crește calitatea învățământului românesc, ar spune că trebuie să începem cu profesorii. Această abordare pro causa este întâlnită în foarte multe domenii ale societății românești, în care pentru unii părinți este mai ușor să spună că nu se ocupă școala de educație decât să își intre în rolul atât de frumos al celor șapte ani de acasă sau în care pentru unii profesori care se tem să dea note mici atunci când elevul nu învață, pentru că ar avea discuții cu părinții care uneori știu mai bine cât de bun este copilul lor sau pur şi simplu nu doresc să îi lase corigenți pentru că ar trebui să vină mai devreme din concediu, uitând că în felul acesta îi retează câte puțin din șansele să reușească în viață.
Cred că schimbarea profundă, așteptată și meritată a României, poate și trebuie să vină de la un sistem educațional care își selectează profesorii folosind vocația ca prim criteriu, îi pregătește pedagogic suficient timp pentru a deveni dascăli îndrăgiți de elevi, îi plătește corespunzător pentru a veni la școală fără să se gândească că nu își pot plăti chiria, nu pot merge la un spectacol pentru că nu le ajung banii, îi pregătește adecvat pe tot parcursul vieții profesionale și îi stimulează pe baza unor criterii clare de performanță, astfel încât să nu ajungă să fie de râsul copiilor.
Cred că România are nevoie de o instituție care să aibă două funcțiuni fundamentale: de a selecta, pregăti și asista profesorii pe durata întregii cariere pedagogice, precum și de a cerceta în permanență cele mai noi metode de învățare care să conducă în final la adaptarea programelor școlare, astfel încât copiii noștri să aibă o șansă reală pe o piață a muncii care nu mai are frontiere.
Nu am nici un fel de așteptare de la actualul ministru al educației care, uitând că stă pe scaunul lui Spiru Haret, numește pe bandă rulantă inspectori școlari de la liceele care sunt în discuție pentru a fi desființate pentru că au unul sau nici un absolvent al examenului de Bacalaureat, sfidând astfel profesorii care au cariere solide construite prin muncă și fără compromis și privând școala de un suport educațional adecvat.
Dar până va reuși ministrul să pună pe picioare învățământul românesc, cred că fiecare dintre noi poate face în așa fel încât România educată să nu fie doar un slogan politic, ci o realitate la care fiecare a avut o contribuție.
Realitatea unei școli dintr-o comună cu șase sate din județul Giurgiu arată o dorință a elevilor de a învăța și a profesorilor de a-i sprijini, dar este nevoie ca acești copii să poată ajunge la școală.
„Plătim un buget nepermis de mare pentru a întreține un microbuz din 2007 care a rulat sute de mii de km și nu vreți să știți cum reușim să aducem copiii la școală atunci când mașina nu mai pornește”, îmi spune doamna director, după ce îmi arată copii după jalbele trimise autorităților județene prin care solicita unul nou.
Imaginați-vă lacrimile unui copil dintr-un loc uitat de lume care se trezește singur, se îmbracă singur şi își lipește fața de geamul ușii încuiate în așteptarea unui microbuz care nu mai vine, și haideți să găsim, Dumnezeule, resursele pentru ca lacrimile să fie doar de bucurie și să le putem dărui un mijloc de transport acestor copii! Eu voi merge la Guvern, dar și la toți cei care pot contribui cu ceva pentru ca școala să poată avea acest mult dorit microbuz.
Robert Cazanciuc 