Sunt unul dintre miile de oameni care trec aproape zilnic pe Bulevardul Kiseleff, unul dintre multele milioane de români care au străbătut cu plăcere artera construită între 1830-1832 și dezvoltată ulterior, denumită după contele Pavel Kiseleff, cel care, la vremea respectivă, conducea destinele Țării Românești. Cunoscut mai degrabă ca fiind inițiatorul primelor texte constituționale din Principate, „Regulamentele Organice”, Kiseleff a fost cel care a pus bazele unui amplu proces de urbanizare a Bucureștiului.
Mii de copaci au fost aduși din pădurea Herestrău să contureze ceea ce avea să devină calea prin care vor intra în capitala țării A.I. Cuza și Carol I, dar și unul dintre cele mai căutate locuri de întâlnire pentru prinți, prințese, diplomați – locul unde moda franțuzească încerca să impresioneze locuitorii Micului Paris.
În 1904, nevoia de recunoaștere socială îl determină pe avocatul Jean Miclescu, descendent dintr-o familie de boieri moldoveni, să cumpere de la pictorul G.D.Mirea o casă La Șosea a cărei construcție a început pe la 1900, după planurile celui mai mare arhitect român, Ion Mincu.
Construită în stil neoromânesc, casa va deveni rapid și pentru mult timp gazda celor mai importante evenimente mondene ale aristocrației românești.
Poate tocmai poveștile țesute de-a lungul timpului în și despre Casa Miclescu au determinat autoritățile comuniste să decidă, în anul 1972, ecranizarea în această minunată locație a romanului „Enigma Otiliei” al lui George Călinescu. „Felix și Otilia” reprezintă astăzi nu numai o capodoperă a cinematografiei românești, ci și o sursă inedită de informație pentru ceea ce trebuie să înceapă urgent: restaurarea Casei Miclescu.
Au trecut mulți ani de când am întrebat pentru prima dată un prieten arhitect dacă știe ce se întâmplă cu superba casă cu gradină de la Kiseleff 35-37. Răspunsul a fost cumva șablon și aplicabil multora dintre clădirile de patrimoniu: cineva a cumpărat de la cei care au revendicat imobilul sau drepturile litigioase asupra acestuia cu gândul de a lăsa imobilul să se degradeze, iar pe ruine să dezvolte ulterior un proiect care să le aducă un profit cu multe zerouri.
Nu știu cine sunt cei care au vândut, iar cei care au cumpărat mă interesează doar din perspectiva respectării obligațiilor legale ce le revin de a proteja un monument istoric, dar știu că în 1948, când casa a fost naționalizată, colonelul Radu Miclescu, invalid din Primul Război Mondial, a refuzat să o părăsească și a plătit ulterior chirie pentru un subsol din propria lui casă până la moartea sa, în anul 1990.
În anul 1968, când președintele francez Charles de Gaulle a vizitat România, a dorit să îl vadă pe colegul său de la Saint Cyr și a locuit, pe durata vizitei, în casa fostului său camarad Radu Miclescu.
Pornind de la acest detaliu emoționant, dar care ne arată complexitatea relațiilor istorice româno-franceze, având în minte faptul că generalul conte Pavel Kiseleff a fost ambasadorul Rusiei la Paris în perioada 1856-1862 și a jucat un rol important în recunoașterea de către marile puteri a Unirii Principatelor Române, putem, în marja Sezonului Cultural Româno-Francez, să învățăm cum fac francezii de își protejează și valorifică atât de bine monumentele, ca parte importantă a identității lor naționale.
Ceea ce mi s-a părut dătător de speranță în ultimii ani, este cumva o forță nevăzută a bunului simț comun care acționează pentru protejarea unor valori naționale, iar Bulevardul Kiseleff, apărat cumva și de măreția și simbolistica celor două intrări, Arcul de Triumf și Piața Victoriei, ambele închinate unor evenimente glorioase de istorie națională, este un astfel de exemplu, spre deosebire de confratele său, Bulevardul Aviatorilor, aflat în pragul distrugerii urbanistice.
De-a lungul timpului, am observat preocuparea unor autorități sau personalități de a găsi soluții pentru protejarea și punerea în valoare a acestui monument istoric, de a responsabiliza sau chiar sancționa proprietarii pentru lipsa măsurilor de conservare a Casei Miclescu.
Din păcate, însă, una dintre cele mai elocvente referințe publice despre sesizările făcute în încercarea de a proteja acest reper de patrimoniu național este o decizie, dacă ar fi adevărată, a unei autorități judiciare care ar fi dispus neînceperea urmăriririi penale întrucât atitudinea de pasivitate cu privire la degradarea unui bun nu prevede sancțiune.
Legislația actuală (L.422/2001) a fost adoptată destul de târziu, în plin fenomen de distrugere a clădirilor de patrimoniu, statuând că instituțiile au dreptul şi obligaţia să informeze, să sprijine şi să ia măsurile sancționatorii acolo unde este necesar.
Oare protejează această lege eficient monumentele istorice din România? Preia standardele internaţionale în materia protecției monumentelor? Drepturile şi obligaţiile proprietarilor, ale administraţiei publice centrale și locale, sancţiunile asociate sunt corelate efectiv, pentru a obține ce ne interesează pe toți? Avem voie să vorbim de protejare fără valorificare? Instituie legea suficiente pârghii de dialog constructiv între proprietarii clădirilor de patrimoniu și instituțiile statului?
Păstrarea patrimoniului cultural-istoric reprezintă o mare provocare pentru mandatul meu de senator ales în București. Prin întrebarea adresată ministrului Culturii și Identității Naționale, colegul meu, senatorul Daniel Breaz, în legătură cu situația imobilului de patrimoniu categoria B din Șos. Kiseleff nr. 35-37, sector 1, București – “Casa Miclescu”, sper ca împreună să lansăm o discuție parlamentară și profesională despre starea actuală a imobilelor istorice de patrimoniu și măsurile legislative necesare prezervării lor.
Găsiți aici întrebarea: https://www.senat.ro/PDFIntrebari/blurat%20cazanciuc%202388%20a%20it.pdf
Robert Cazanciuc 